Popas duhovnicesc: Mai avem noi nevoie de femei mironosițe?!

Este destul de bine cunoscut faptul că termenul ,,mironosiță” nu mai are înțelesul său originar, ci a căpătat încet, încet de-a lungul timpului alt sens, mai degrabă peiorativ decât nobil așa cum era odinioară. A adresa azi unei femei calitatea de mironosiță, este perceput mai degrabă a fi un act de înjosire sau de denigrare a persoanei respective, pentru că azi mironosița este percepută a fi persoana bigotă, axată pe un ritualism exagerat și depășită de situația contextuală în care se găsește, adică ieșită din tiparele femeii moderne cu viziuni sănătoase în viitor. Cu toate acestea, duminica închinată femeilor mironosițe pare să spună cu totul altceva. Femeile mironosițe au fost acele femei care din dragostea și prețuirea lor pentru Mântuitorul Hristos nu l-au părăsit la cruce. Avându-o în fruntea lor pe Maica Domnului, ele sunt cele care (chiar dacă nu ne spune textul scripturistic) fac posibilă prezența lui Iosif din Arimateea și a lui Nicodim în actul coborârii de pe cruce și al îngropării Domnului. Fiind vineri seara în ajunul marii sărbători a Paștelui evreiesc, înmormântarea s-a desfășurat în grabă, atât cât s-a putut pentru a împlini minimul prescripțiilor evreiești legate de acest eveniment. Rămânea ca restul ritualului să fie împlinit imediat după sărbătoarea Paștelui, adică duminică dimineața. Ne imaginăm cum cei de față se consolau unii pe alții spunând: ,,bine că am reușit barem să-l punem în mormânt!”, îi vedem cum o îmbărbătau pe Maica Domnului spunându-i că duminică la prima oră vor fi cu toții din nou la mormânt pentru ritualul de înmiresmare. Se apropiau Paștile, veniseră deja și soldații de la templu pentru paza mormântului, se prăvălise piatra peste ușa de intrare, cei din sinedriu chiar o pecetluiseră … toate aceste lucruri te făceau să crezi că e inutil să mai zăbovești în fața mormântului.
Duminică dimineața, după isprăvirea sărbătorii pascale, femeile mironosițe împlinindu-și făgăduința lor, aceea de a completa ritualul de îngropare al Domnului, aveau să descopere primele biruința Mântuitorului Hristos asupra morții. Chiar dacă faptul este explicabil din punct de vedere exegetic, că femeia care nesocotise mai întâi porunca din Rai ea avea să afle prima și de iertarea divină, totuși se naște o dilemă: Ce s-ar fi întâmplat dacă și femeile mironosițe ar fi avut aceeași atitudine sau aceeași frică precum apostolii? Cum ar fi fost ca după o săptămână (când spiritele revoluționare s-ar fi stâmpărat) apostolii și apropiații Domnului, să meargă totuși până la mormânt, să își ia rămas bun de la Învățătorul. Ce impact ar fi avut atunci găsirea mormântului gol? Cum ar fi procedat oare Hristos care vrând să-și împărtășească bucuria biruinței asupra morții, n-ar fi avut cui? În fața acestor întrebări ne dăm seama de rolul covârșitor pe care l-au avut mironosițele dincolo de simplul ritual de înmiresmare.
La fel și astăzi avem mare nevoie (poate mai mult ca niciodată) de mironosițe, de acele femei sau de acele mame care să fie atente la lucrurile spirituale care trebuiesc împlinite. Îmi dau seama că am ajuns în situația în care, din dorința de a fi ,,în pas cu lumea”, am pierdut din vedere lucruri esențiale. Mai demult femeile făceau prescură pe care o frământau cu grijă punând în acea bucată de aluat toate nevoile casei, iar mai apoi soții lor sau uneori copiii, o aduceau la biserică drept ofradă lui Dumnezeu; azi prescura se cumpără, fără să o mai încărcăm cu acel ,,mesaj” către Dumnezeu așa cum o făcea bunica. Ea era o mironosiță, noi … nu! Suntem surprinși atunci când ne mor părinții că nu știm ce trebuie să facem. Oare ce ne trebuie, cum trebuie să procedez, de ce este nevoie?… pe cine să întreb? Femeile de obicei știau toate aceste detalii pentru că erau ancorate în credință și o trăiau, erau mironosițe fără să știe aceasta. Când o mamă își ia pruncul din fața ușilor împărătești la botez, ar trebui să fie conștientă că, va trebui să-l aducă din când în când din nou la Hristos și să-l împărtășească cu Sf. Taine, făcând așa, fără să știe ea devine o mironosiță care înmiresmează nu un trup mort ci unul viu, al propriului ei copil. O soție credincioasă care se roagă în odaia ei în ciuda faptului că ceilalți din casă nu fac asta, este o mironosiță care aduce mireasma rugăciunii în casa ei.
Duminica aceasta este închinată lor, tuturor acestor urmașe ale mironosițelor de odinioară, este duminica închinată celor care n-au pierdut esența și detaliile credinței creștine, mai ales știind faptul că în iureșul și zgomotul lumii de azi, cele ce țin de suflet au început de mult să fie lăsate la o parte, sau mai trist, este atunci când acestea ne incomodează!
Pr. Augustin Câmpean